La fel ca jazzul, hip-hop-ul s-a născut din nevoia de expresie a comunităților afro-americane. În anii 1970, în cartierele Bronxului, tinerii trăiau într-o Americă divizată, marcată de sărăcie și segregare. Nu aveau instrumente sau studiouri, dar aveau imaginație. DJ Kool Herc, Grandmaster Flash și Afrika Bambaataa au început să folosească platanele și discurile de vinil ca instrumente muzicale, repetând secțiunile ritmice ale pieselor de jazz și funk.

Multe dintre aceste discuri erau colecțiile de acasă ale părinților, viniluri cu Louis Armstrong, Herbie Hancock sau Weather Report. Din ele, DJ-ii extrăgeau fragmente de tobe, bas sau clape, creând breaks: momente scurte, dar intense, peste care rapperii improvizau versuri. În jurul petrecerilor de bloc s-au născut comunități unite de ritm. Blocurile Bronxului deveneau adevărate săli de dans improvizate, unde muzica ținea loc de speranță.

Tehnici precum scratching (frecarea platanului pentru a crea efecte sonore) și looping (repetarea fragmentelor) au devenit echivalentul improvizației din jazz. Așa cum Louis Armstrong sau Charlie Parker reinventau o melodie la fiecare interpretare, DJ-ii transformau muzica deja existentă într-o creație nouă. Hip-hop-ul a fost, de la început, un act de libertate — o combinație între memorie și inovație.