Jazzul s-a născut ca un act de libertate. La începutul secolului XX, în New Orleans, comunitățile afro-americane, marcate de sărăcie și segregare, au transformat bluesul și cântecele de muncă în improvizații care spuneau o poveste despre rezistență. Trompetele, clarinetele și tobele au devenit instrumente ale demnității, iar dansul și ritmul au ținut loc de drepturi civice.

Jazzul a contestat rasismul

De la început, jazzul a contestat regulile. Într-o societate care impunea tăcerea, muzicienii au ales improvizația ca fiind un mod de a vorbi liber. Fiecare notă era o replică la uniformitate, fiecare solo, o declarație de individualitate. În 1929, Louis Armstrong lansa Black and Blue, una dintre primele piese care aborda direct problema rasismului. La rândul lui, Duke Ellington a folosit orchestra ca instrument de identitate culturală. Lucrarea sa Black, Brown and Beige, prezentată în 1943 la Carnegie Hall, a spus istoria poporului afro-american în limbaj simfonic.

Lupta pentru umanitate

În 1939, Billie Holiday a interpretat Strange Fruit, un cântec despre linșajele rasiale din sudul Statelor Unite. Era o piesă greu de ascultat, dar imposibil de uitat. Fiecare interpretare era un protest tăcut, luminile se stingeau, iar publicul rămânea în tăcere. Holiday a plătit scump pentru curajul ei: piesa i-a fost interzisă de posturi de radio și i-a adus probleme cu autoritățile, dar a schimbat percepții.