Există un tip de muzică pe care nu o poți situa geografic și nu văd de ce ți-ai bate capul cu asta. Nu mia bine te lași total în țesătura care te plimbă pe unde nu-ți imaginai? Nu sună ca în Orientul Mijlociu, nu sună ca jazz-ul american, nu sună ca muzica de cameră europeană și totuși conține câte ceva din toate trei, plus altele pe care nu le-ai mai auzit laolaltă. Când asculți muzica lui Rabih Abou-Khalil pentru prima dată, prima reacție e dezorientarea plăcută: de unde vine asta? A doua reacție, care vine repede după, e că nu contează. Contează că există. Te-ai pierdut puțin, dar nu te-ai rătăcit.
Abou-Khalil s-a născut în 1957 la Beirut, un oraș care în deceniile șase și șapte ale secolului trecut era unul dintre cele mai cosmopolite locuri din lume. Nu e o metaforă uzată: Beirutul acelei perioade era cu adevărat un nod cultural unde coexistau influențe arabe, franceze, americane, grecești, armene, fiecare cu propria muzică, propria literatură, propria arhitectură. A crescut ascultând muzică arabă clasică acasă, rock și jazz la radio, studiind în același timp oud-ul, instrumentul cu coarde tradițional arab pe care îl luase în mâini la patru ani și flautul occidental. Nu ca experiment intercultural deliberat, ci pur și simplu pentru că acesta era aerul Beirutului.
Pentru lumea arabă, oud-ul este ceea ce pianul sau chitara sunt în Occident – instrumentul compozitorului prin excelență. Arată ca o lăută cu gâtul scurt, are cinci-șase perechi de coarde de nailon sau intestin de animal și produce un sunet cald, rotund, cu un registru care acoperă linia melodică și armonia. Predecesor al lăutei europene și, prin aceasta, al chitarei moderne, oud-ul poartă în el câteva mii de ani de cultură muzicală arabă și persană. E imposibil să îl atingi fără să aduci cu tine toată această memorie sonoră.
Abou-Khalil a studiat oud-ul cu Wadih Al-Safi, unul dintre cei mai importanți muzicieni arabi ai secolului XX. Un curs de compoziție cu el a lăsat o urmă durabilă. Tânărul Rabih îi cântase primele lui compoziții iar Al-Safi l-a ajutat să-i dea mai mult sens. Tatăl lui era poet și de aceea a avut dintotdeauna o relație apropiată cu literatura. În compoziție trebuie să existe o anumită rimă, un echilibru între între elementele muzicale, chiar dacă e un limbaj simbolic.
Războiul civil libanez l-a forțat să plece din țară în 1978. S-a stabilit la München, unde a studiat flautul clasic la Academia de Muzică, sub îndrumarea lui Walther Theurer. A debutat discografic în 1981 cu ”Compositions & Improvisations” (un album pe care cântă la flaut) dar aproape imediat a renunțat la flaut și s-a întors la oud, instrumentul pe care îl va folosi pe toate înregistrările ulterioare. Exilul nu l-a îndepărtat de rădăcinile arabe; dimpotrivă, i-a dat distanța analitică necesară pentru a le înțelege mai bine. Preocuparea față de tradiția clasică europeană i-a deschis ochii spre posibilitatea de a opera simultan în sisteme muzicale aparent divergente. Nu dorea o fuziune ca scop, ci o coexistență ca metodă.
Primul album pentru casa de discuri ECM a fost ”Nafas”, la începutul anilor ’80 și a marcat intrarea lui Abou-Khalil pe scena internațională. Urmărindu-i discografia cronologic, poți vedea ușor cum și-a construit treptat și consecvent un limbaj muzical care nu seamănă cu nimic existent. Primele șapte albume pentru Enja, MMP și ECM experimentau cu fuziunea dintre idei muzicale arabe clasice și jazz. Cu ”Al-Jadida” și ”Blue Camel”, înregistrate la începutul anilor ’90, a început să introducă elemente muzicale turcești în ecuație. ”Arabian Waltz”, cu Cvartetul de coarde Balanescu, a adăugat dimensiunea muzicii de cameră europene.
Fiecare album nou a adus un ingredient suplimentar, o fereastră nouă spre un teritoriu neexplorat. Dar nu în sensul colecționarului de exotisme, ci a rezultatului unor întâlniri creative. Din combinația elementelor culturale diverse iese ceva foarte personal și coerent. Nu Orient versus Occident, nu ”world music” în sensul de vitrină turistică, nu orientalism, ci un limbaj propriu care a absorbit toate acestea și le-a transformat în ceva al lui.
Virtuozitatea lui instrumentală este excepțională, fiind recmandată ca studiu pentru chitariștii de jazz, ceea ce e remarcabil dacă iei în calcul că oud-ul nu are taste, precum chitarele, că intonația e în întregime responsabilitatea degetelor și că sistemul de game folosit în muzica arabă include intervale microtonale inexistente în muzica occidentală temperată. Baladele lui, pe de altă parte, reînvie amintiri ale zorilor poetice ale culturii arabe fără să sune vreodată tradiționaliste sau previzibile.
Un detaliu esențial despre felul în care Abou-Khalil lucrează: nu înregistrează niciodată solo. Citând-ul adesea pe Miles Davis ca influență majoră în efortul de a obține un sunet de ansamblu coerent, el a construit de-a lungul anilor o serie de formații în care diferența dintre soloist și acompaniator dispare. Toată lumea improvizează, toată lumea ascultă, toată lumea contribuie la textura colectivă. Printre muzicienii cu care a colaborat se numără Sonny Fortune, Kenny Wheeler, Glenn Velez și Steve Swallow – nume mari ale jazzului internațional care au găsit în contextul oferit de Abou-Khalil un spațiu de libertate pe care puțini compozitori îl oferă. Dar nucleul cel mai stabil al muzicii sale din ultimele două decenii e format din câțiva muzicieni care au crescut odată cu proiectul: acordeonistul Luciano Biondini, tubistul Michel Godard, percuționistul Jarod Cagwin și saxofonistul și vocalistul sard Gavino Murgia.
Murgia este o prezență aparte. Stilul lui vocal amintește de cântul tibetan kargyraa, o tehnică în care un singur vocalist produce simultan mai multe frecvențe, creând un efect de polifonie interioară. Faptul că un sard care cântă în stilul muzicii tradiționale din Sardinia sună perfect în compania unui libanez care cântă la oud, a unui italian la acordeon și a unui francez la tubă, e una dintre dovezile că logica muzicii lui Abou-Khalil funcționează dincolo de orice logică geografică. Aici, hărțile sunt înlocuite de un flux muzical comun.
Un album ca ”Hungry People” (titlu care se referă deopotrivă la foamea de hrană, foamea de cunoaștere și foamea de muzică) conține piese cu titluri ca ”Bankers’ Banquet”, ”Fish and Chips and Mushy Peas” sau ”Shrilling Chicken”. Nu e muzică superficială. E o poetică deliberată a absurdului. ”Bankers’ Banquet” invocă, prin Godard și Murgia, dansul grotesc al celor care iau totul de la săraci. ”Fish and Chips and Mushy Peas” s-a născut dintr-un concert la Londra unde mâncarea englezească i s-a lipit de degete. ”Shrilling Chicken” nu e dedicat fast-food-ului, ci unui pui de plastic pe care sora lui i-l dăruise și care oferă un preambul cotcodăcit unui ritm latin molipsitor. Cred că între timp acel pui galben din cauciuc a devenit celebru.
Muzica poate fi serioasă și fără îndoială abordată cu seriozitate pentru a fi credibilă. Însă muzicienii nu trebuie să se ia prea în serios. Astfel, muzica își pierde farmecul, la fel ca o persoană care e mereu serioasă și devine de-a dreptul plicticoasă. Cu ironie, putem înțelege mai bine lumea. În Orientul Mijlociu în special, totul pare adesea profund suprarealist și contradictoriu. De aceea compozițiile lui au adesea titluri surprinzătoare pentru a lăsa ascultătorului mai mult spațiu de fantezie. Nu e nevoie titlurile prea profunde, cu sonoritate comună.
Un aspect mai puțin vizibil al carierei lui Abou-Khalil, dar esențial pentru înțelegerea ei îl reprezintă controlul total pe care și l-a asumat asupra propriei muzici. A decis devreme să producă și să lanseze muzica singur, refuzând compromisurile artistice pe care le-ar fi implicat subordonarea față de o editură mare. Fiecare aspect al muncii lui poartă semnătura lui personală – design-ul copertelor, calitatea înregistrării, notele de album scrise cu valențe literare. Copertele albumelor lui sunt realizate în stilul caligrafiei arabe tradiționale și al artei non-figurative, o alegere care nu e decorativă, ci conceptuală. Muzica lui refuză să fie categorisită geografic sau stilistic, copertele refuză să fie ilustrative. Coerența e evidentă.
Această independență i-a permis să lucreze la proiecte cu o anvergură pe care un artist subordonat unui ”label” comercial nu și-ar fi putut-o permite. A compus pentru Cvartetul Kronos, a scris pentru BBC Concert Orchestra, acolaborat cu Ensemble Modern, a compus pentru orchestre din Germania, Austria, Macedonia și pentru Silk Road Ensemble al lui Yo-Yo Ma. A scris muzică de film, inclusiv pentru ”Yara”, un film turco-german premiat, regizat de Yilmaz Arslan.
Rabih Abou-Khalil a primit mai puțină atenție din partea presei muzicale mainstream decât ar fi meritat. E în parte o consecință a independenței lui (nu a avut niciodată mașinărie de marketing în spate) și în parte o consecință a faptului că muzica lui e greu de cuprins în trei cuvinte sau trei minute. Nu e jazz. Nu e world music. Nu e muzică arabă clasică. Nu e muzică de cameră. E toate astea și altceva pe deasupra, pe o hartă a muzicii creată cu reperele unei personalități complexe.
Dar pentru cei care l-au descoperit, muzica lui funcționează cu o forță rară. Funcționează pentru că nu încearcă să fie nimic altceva decât ceea ce este – expresia unui om care a crescut la intersecția mai multor lumi și care a ales să nu aleagă între ele, ci să le găsească un limbaj comun. Funcționează pentru că umorul și seriozitatea coexistă în ea fără să se anuleze reciproc. Funcționează pentru că un pui de plastic poate coexista cu visele unui oraș muribund pe același album și amândouă sună credibil. Și funcționează pentru că oud-ul lui Abou-Khalil, în mâinile lui, nu sună ca un instrument exotic adus în fața unui public occidental curios. Sună ca singurul instrument posibil pentru muzica pe care o cântă.
Sursa: Jazz in the Park RO